Recenzii
%20_.jpg)
Principele Șerban Dimitrie Sturdza
"O bună parte din această expoziție sunt portrete de o sensibilitate deosebită, personaje cu ochi pătrunzători și lucrări de o delicatețe, de o finețe extraordinară Urmăresc opera sa artistică de ani buni și mă bucur să descopăr astăzi atât de multe portrete, portrete regale, portrete ale marilor ilosofi sau pictori români.(..) Privirile tuturor personajelor, ca sunt frontale, sau că sunt din profil sau semiprofil, sunt în marea majoritate a lor foarte foarte pătrunzătoare Părintele Cristian Dragomirescu îl iubește pe Dumnezeu și in egală măsură, iubește Arta ! Până la urmă vorbim de o sensibilitate deosebită care se regăsește în grija sa pentru Mântuirea proprie dar si pentru Mântuirea noastră și pe de altă parte, grija sa de a face din fiecare zi, din fiecare clipă, ceva frumos! Dorește să ajungă la inimile noastre și consider că a reușit ! Am trăit o bucurie deosebită atunci când Părintele Cristian Dragomirescu, care dorește tot timpul să surprindă plăcut pe cei din jur, mi-a dăruit un portret deosebit la care țin foarte mult si pentru care încă o dată îi mulțumesc !"
%20_.jpg)
%20_.jpg)
Constantin Cotimanis - actor
"Cristian Dragomirescu nu pictează pentru a picta, el pictează pentru a respira. El trăiește prin pictură, iar nu din pictură. Și, de fapt, nici nu știu dacă pictează el sau Cineva.. pictează prin el. Felicitări, prietene, și-ți mulțumesc că existi !"
Harry Tavitian - Jazz pianist
"Scriu despre Cristian Dragomirescu. Părintele. Omul. Artistul. Prin 1902, Scott Joplin născocea capodopera sa , 'Entertainer'. Un portret perfect al muzicantului de jazz, onest, smerit, cu sufletul deschis. Jazz-ul, pe care Dumnezeu, împlinindu-și zidirea, îl scotea și în calea lui Cristi, spunându-i: ”Prin tot ce vă învăț, vă îndemn să fiți firești și liberi”. Și simțind cum îi picură Dumnezeu inspirația în minte și inimă unindu-i-le, Cristian Dragomirescu ne dă nouă astăzi, minunata lui artă sacră, îndrăzneața artă abstractă, portretele de suflet. Iar noi așteptăm cu nerăbdare tot ce mai are pe cale. Din voia Domnului, în aceste vremuri tulburi, părintele Cristian vine la noi cu o tipsie în mână. Pe ea, sufletul lui: ”Haideți cu mine către Viață”!"
P.S. Părinte Varlaam, Episcop Vicar Patriahal
"Am ținut numaidecât să particip la acest vernisaj, pentru că îi admir de multă vreme opera artistică, plastică, a părintelui
Cristian Sunt bucuros, ca slujitor al Bisericii, să aflu că un coleg de-al nostru este socotit de un critic de artă, drept artist major. Cei care fac parte din breasla artiștilor știu că oricâtă sudoare
s-ar vărsa de către un artist, dacă nu este atins de aripa îngerului, de Harul si Darul Duhului Sfânt, nu este întotdeauna încununată cu un succes ca acela de care se bucură astăzi părintele Cristian. Îl felicităm din partea
Prof. Mara Diaconu
"In seria de portrete ale unor mari personalități, autorul nu se oprește la real, la simpla asemănare ci, cu multă
dragoste și respect, se îndreaptă spre o maximă expresivitate, esența caracterului fiecăruia, crează o poveste din punct, linie, pată cromatica sau alb și negru."
Bogdan Alexandru Duca
"Un mare teolog contemporan spunea că un teolog ajunge să facă teologie și dintr-o lingură de ciorbă. Cristian Dragomirescu este teolog ortodox.
De asemenea este și iconograf. De aceea nu e de mirare că și în cele mai “laice”portrete ale sale se ascunde de fapt o icoană.
Chiar și când e voința lui să “rateze” icoana dintr-un portret, e imposibil să nu scape ceva iconic. Un ochi mai trist decât celălalt (ca în icoana Lui Hristos de la Sinai), un rictus suprins, o poziționare a capului ..
De asta aventura într-o expozite/album Dragomirescu este să"
Iustin Dejanu
Managerul Muzeului Golești
"Unul dintre marile castiguri pe care mi le-a adus absolvirea unui masterat in resturare pictura e acela ca l-am avut coleg pe Cristian Dragomirescu. Un artist colosal! Un prieten comun- si el mare artist- mi-a spus odata ca parintele Dragomirescu e cel mai bun portretist roman in viata! Il cunosteam de la scoala, il pretuiam ca pe un coleg bun si deosebit de simpatic, dar nu ii vazusem nicio lucrare.
Am zambit si m-am gandit ca maestrul Bebe Cotimanis - ca despre el e vorba- e prea generos cu vorbele.
M-am inselat eu. Am examinat, am comparat si am decis ca maestrul avea dreptate! Parintele e cu adevarat genial! Cine nu ma crede, sa vina si sa ii vada lucrarile! Este uluitoare usurinta cu care trece de la creion la carbune, de la acuarela la ulei- e performant la superlativ in toate tehnicile. Mai adaug
faptul ca e senzational de bun la icoana bizantina si la restaurare!
Iar umorul tonic pe care-l dovedeste postand zilnic ziceri memorabile pe facebook, intregeste personalitatea unui artist de mare clasa!"
Nicușor NACU Haute École Pédagogique de Lausanne
Université de Lausanne
Interioritatea chipului
Părintele Cristian nu locuiește în nesiguranța modelării artistice care
caută cu orice preț originalitatea și nici în lumile cenușii ale unei arte
închisă în ea însăși. Emoțiile oferite privitorului prin imagini depășesc
frontierele uimirii, ajutându-l să priceapă că suntem, în întregime –
dincolo de timpuri și dincolo chiar de lumile care se interpun între noi –
purtători ai semnelor transfigurate de lumina Providenței. Imaginile sale
invită la contemplație. Creionând interioritatea chipurilor în detalii
nesupuse interpretării imediate și, cu atât mai mult, întâmplătoare, el vede
salturile artei care se caută pe sine, uitând adevărul lucrurilor, ca pe ruperi
interioare, brute, întreținute de mințile trăind critic și ambiguu raportul cu
Viața, închise pe îndelete tainei și, uneori, în ciuda evidenței înseși,
semnelor pe care le presară generozitatea lui Dumnezeu prin lume.
De aceea este imposibil să-i evaluezi lucrările printr-o hermeneutică făcută
de dragul criticii. Acest gen de demers critic, îndeobște numit „interpretare”,
se întâlnește cu vanitatea, receptată ca neputință care glisează spre nimicul
lucrurilor și care ratează, concret, esențialul. În galeria portretelor sale nu
vii să socializezi nici să admiri estetic semnele creionate. Aici te întâlnești
cu emoția pe care-o procură contemplarea chipului Vieții din chipurile
celorlalți. Privindu-i lucrările, rămâi înfipt în lume, admiri anotimpurile
fecunde ale Providenței și uiți de manieră spontană cuvintele care pândesc
cârcotașe pe la colțuri căderea. Creațiile Părintelui Cristian te-așază în
naturală relație cu Viața. Te împrietenesc cu sensul și-ți dizolvă tendințele
critice. Privindu-le, pricepi că piscul e chiar în față, că privind detaliile
mintea se împiedică în ele, că furăm zâmbete false pentru a înălța
piedestaluri unor lumi imposibile, și că privim inutil peste gardul celorlalți
la semne care n-au de-a face cu Viața. Ca și cum am naște toamne cenușii
în inimi puse în lume să-L dăruiască continuu pe Dumnezeu ca primăvară.
Orice semn cuprins în imaginile care compun ansamblul pictural oferit
privirii, este urma concretă – palpabilă în emoția spirituală care-i punctează
inima – a prezenței din infinita bucurie cu care Dumnezeu a creat lumea.
Părintele Cristian recuperează actul creator și-l activează resemnificându-l
continuu. Prospețimea copilului, manifestată în efervescența care-i străbate
sensibilitatea artistică, îmi confirmă din nou, așa cum mi-a confirmat-o prin
alți oameni care mi-au punctat existența, că nu degeaba a ales Dumnezeu
să se întrupeze în creația Lui. Părintele Cristian așază în imagini, pe care
nu mă satur să le privesc, privindu-i pe ceilalți, secvențe atemporale ale
veșniciei pe care toți o purtăm în chipuri. El redă în fiecare chip, pe care-l
modelează privindu-i interioritatea, ceva din Chipul pe care chipul acela
îl poartă. Toți se întâlnesc în chipurile sale. Poate că de aceea, chipurile și
privirile lor îi sunt atât de intime. Am sentimentul că, oferindu-ni-le, el
le-a întâlnit deja.
Privind aceste chipuri, primesc în dar un plus de înțelegere despre cum
arată lumea emoțiilor vindecătoare, oferite de Dumnezeu prin oameni.
Am reușit de-a lungul timpului să-i parcurg Părintelui Cristian, fie chiar și
pe sărite, liniile sufletești și să pricep că imaginile pe care le oferă, vin
chiar din trăirea vindecătoare a emoțiilor spirituale care-i hrănesc
interioritatea. Mintea mea n-a reușit să le identifice – semn al tainei care
le îmbracă – însă, le trăiește din plin fără să le numească ori de câte ori îi
admir creațiile. Ele creionează prioritar sensul ancorat în Dumnezeu,
trimițând constant spre Dumnezeu. Această călătorie, făcută prin inimă,
îmi oferă certitudinea, ca și cum ar mai fi fost necesară vreo confirmare,
că emoția oferită nu-i născută de imaginile care se lasă privite. Imaginea
este doar ceea ce ochii mei reușesc să vadă, făcând-o superficial, în
orizontul banalității. Ceea ce mi se oferă privirii, este deja transfigurat de
darul haric modelat în inimă, elan interior care nu încetează să se miște în
Dumnezeu. Oricât ar părea de înfiptă în lume imaginea chipului pe care-l
creionează, Părintele Cristian îi redă ceva din chipul lui Dumnezeu,
trecându-l și lucrându-l deopotrivă artistic și spiritual dinspre darul primit,
prin chipul palpitând în Dumnezeu pe care-l poartă el însuși.
Dacă imaginea oferită celorlalți este, mai întâi, privire în sine, în ideal,
vocația unei imagini nu este aceea de a fi admirată, ci contemplată,
invitație de convertire a vederii dincolo de imediat. Când oferi spre
contemplare imagini, nu ești fidel imaginii redate dacă nu-l oferi pe
celălalt așa cum „se vede” el însuși. Ceea ce este uimitor în creațiile
Părintelui Cristian este faptul însuși că imaginile oferite nu sunt
„viziuni personale” ale Părintelui Cristian – suntem tentați s-o credem,
diminuând prin critică inadecvată interioritatea spirituală a unui act artistic
excepțional – ci vederi absolute, atât cât este omenește posibil, ale lumii
înăuntrul căreia fiecare se vede pe sine așa cum este. Îndeobște, privindu-i
pe ceilalți, ai umana tendință să-i vezi prin tine însuți, în contrast.
Privindu-i pe ceilalți, Părintele Cristian depășește această contrarietate
specifică și limitativă a ființei ruptă de vocația unicului și tragic
individualizată în propria ei vedere despre lume. El îi vede „prin ei înșiși”,
călătorind prin fiecare chip, nu prin el însuși. Acesta este semnul
generozității spontane, din ce în ce mai rar în creația artistică, care trăiește
dincolo de critică și care remodelează viul dinspre darurile așezate de
Dumnezeu în toate colțurile lumii și-n fiecare ființă vie. Nu privești piscul,
privindu-te, ci privești înălțimea neatinsă a piscului intrând în necuprinsul
tainei care te leagă, prin el, de urcare. Doar în schimbarea minții este
posibilă această vedere interioară a celuilalt. În schimbarea minții ca
terapie a privirii în sine, umblând prin toți ceilalți. În acest sens, lucrările
Părintelui Cristian sunt semne ale rămânerii în lume, ca dar, și ieșire din
lume ca vocație, prin fixarea privirii celuilalt într-o pătrundere care nu
încetează să scruteze mintea dinspre privirea Chipului pe care ni-l oferă
contemplării. Părintele Cristian ne invită să contemplăm Chipul lui
Dumnezeu din chipurile creionate.
Pentru a spune lucrurilor pe nume, Sfinții Părinți utilizau cuvântul
parrhesia, confruntându-i de manieră directă pe ceilalți cu adevărul
lucrurilor. Dacă în polemicile Părinților cu lumea obișnuințelor, cuvântul
surprindea esența inalterabilă a Vieții, imaginile oferite de Părintele
Cristian sunt o altă formă de parrhesia, vorbire directă, prin chipurile
celorlalți, despre Viul lumii care le locuiește. Este prezentă în ele o
filocalică pregustare a Viului care le traversează, o rigoare liberă de
constrângeri a simțului estetic traversat și modelat de Duhul, pentru a
transforma în curgere a Vieții, voința de a-i găsi sensul în chipurile
vremelnice ale lumii. Dincolo de interpretare și talent, este activă de-a
lungul acestor încercări estetice, voința fragilă de a ținti esențialul în chiar
trecerea lumii. Eu nu încetez să o văd ca pe o altă formă de contemplație.
Talentul Părintelui Cristian, recuperat ca întreagă conștiință a darului
primit, îl așază pe privitor față în față cu Viul Vieții, confruntându-l pe
fiecare cu propriile lui căutări de sensuri. Ca și cum, prinși fiind în
orizontul unui fragil echilibru sufletesc, ne-am lăsa conduși spre esențial.
Pentru că nimeni nu poate să nu constate că linii părintelui Cristian sunt
căutări ale esențialului, semne ale voinței de a intrare, prin imagine, în
Viața care nu se termină în veșnicie.
Aș cădea într-o toamnă și mai cenușie, dacă aș defini arta Părintelui
Cristian printr-un recurs nepotrivit la termenii cu care critica de artă
reușește, din nefericire, să ne amorțească interioritatea, deconstruind prin
artificii construite de cuvinte ceea ce doar inima poate vedea. Privindu-i
portretele, nu mă pot abține să văd, țintit în fiecare, portretul interiorității
care-L poartă pe Dumnezeu. În fapt, dincolo de tot și de toate, cum îl poți
purta mai fidel în inimă pe Dumnezeu altfel decât prin prietenie, înțeleasă
ca invizibilă legătură, întărită de fidelitate față de cei care-ți intră în viață?
Portretele pe care le admir sunt imaginea prieteniei care-l leagă pe
Părintele Cristian de toți rămașii și plecații din lume. Prietenia aceasta îi
poartă inima care poartă în ea Chipul. În inimă se concertează, cred,
relația dintre Dumnezeu, om și lume iar relația aceasta n-o putem aduce
la suprafața lumii altfel decât prin lucrare personală! Părintele Cristian are
darul de-a reda vizual această mișcare creatoare a inimii. Eu cred că acesta
este darul lui! Dar peste dar!
DUMITRU ICHIM,
Ktchener, Ontario
VERNISAJ CRISTIAN DRAGOMIRESCU
"”Răsfoind” cu privirea tablourile artistului Cristian Dragomirescu
de la vernisajul de grafică și culoare este imposibil ca gândul să nu
te fure spre etimologicul atât de poetic al ”fotografiei=scrierea cu
lumină”. E interesant, că atunci când te ”fură” gândul te îmbogățește,
pentru că e o reciprocitate. Nu pleacă așa ca dintr-o casă pustie, ci
gândul e prins de inimă, iar inima nu cumva este ”anima” noastră?
Anima e culcușul ascuns al Sfântului Duh, primul artist al lumii, care
se plimba deasupra apelor, întrebând Logosul-Creator dacă schițele lui
sunt prefigurarea corectă a ”rațiunilor plasticizate”, folosind expresia lui
Maxim Mărturisitorul. Toate aceste schițe ale lui Spiritus Sanctus au
fost primul alfabet al luminii pe care descifrându-l aflăm despre
darurile revelației naturale, o ”scriere a luminii”, photo+grafein.
Dar lumea aceasta, dacă nu o luăm în sâmburul de noimă al ei, dacă nu
o înțelegem prin dialogicul ei, rămâne o ”natură moartă”, care nu te lasă
să vorbești, să o ”animezi” prin anima ta.
Cristian Dragomirescu, nu este numai un sacerdot al Cuvântului, ci este
un artist de mare meșteșug care în Relație cu natura revelațională, nu se
mulțumește numai cu ”fotografierea” ei, ci el pune lucrurile din jurul lui
să învieze precum oasele din profeția lui Iezechil. Ca meșteșugar se ia
uneori la întrecere cu aparatul de fotografiat precum în pictura unchiului
său Arhimandritul Maxim Bădoiu, sau Regele Ferdinand, etc.,depășind
prototipul prin culorile pe care le pune să cânte, culori care știu cam pe
unde soarele își ascunde cheia ca să intre în inima omului. Ca pictor,
pornind de aici, nu poate să ascundă pe artistul din el. Un artist este acel
care știe să descuie cămările ascunse ale diamantului, realizând aceasta
prin ”unghiul de lumină” dialogică al lumii înconjurătoare. De la
”scrierea cu lumină” artistul adevărat știe din ce parte ontologică poate
fi privit un lucru ,ca să devină dialogic inimii tale. Diamantul este un
cărbune mai sofisticat pe care numai un giuvaiergiu, ca metaforă al
artistului, știe să-i umple biserica de sticlă cu corurile strălucitoare ale
horelor de îngeri surprinși prin unghiul de lumină al artistului.
Vernisajul de grafică și culoare învită pe iubitorul de frumos să
descopere prin line și vopsea ce înseamnă darul divin al lui LUMEN
ca obârșie a lumii și luminii. În căutarea darurilor revelaționale ale lui
”lumen” Cristian Dragomirescu cu crochiuri ale lui Noica, sau
Corneliu Baba ( schiță de pastel), sau Enescu, sau Soljenițin, menționând
în trecere vreo câteva, precum și ”urcuș tibetan” a cărui scară se
împletește, în desăvârșire, cu sfinții opriți la jumătate de heruvic al
boltelor, una crescând în ecou și arta, pe alta mai crudă și în culoare
mai sprintenă și mai plină de har.
Zice românul că vrabia malai visează. Ca scriitor m-am oprit ca jind la
”păsări târzii” ( ce titlu formidabil pentru un volum de sonete!), un
proiect pentru o copertă de carte.
Sacerdotul Cristian Dragomirescu, dublat de peniță și paletă, ne duce
într-o lume a ”naturii vii”, a lucrurilor care ne vorbesc în dialectul
luminii și la fiecare tablou găsim o invitație de taină: ”Să luăm aminte!”,
acest ”aminte” care nu are nimic de a face cu ”mintea”, sau cu vorba
care te ”minte”, ci cu adusul amintelui în anima, în sufletul și inima
noastră, al ”amintirilor” pe care Platon, în bastonul unui aorist, le
numește ”idei”, iar pe noi, deschiderea Grădinii, vernisajul paradisiac
pe care numai un artist precum Cristian Dragomirescu poate, sau
încearcă, să ne vindece nostalgia sacrului pierdut, când lucrurile din jurul
nostru vorbeau cu noi atât de bunicește și de clar, precum lumina zilei
fiecăruia din noi"
Geta Deleanu
"Lucrarile prezentului album abordează douà categorii de genuri plastice:
una, a portretului si cealaltă, a compozitiei. Dacã in prima artistul
mânuieste linia in căutarea expresiei figurii umane, in cea de-a doua,
imaginatia zburdă liber in jocuri de lumini si culori armonioase.
Înfățișările unor personalitâti ale culturii si artei românesti pentru care, in
mod evident Cristian Dragomirescu are respect si pretuire, sunt realizări
grafice delicate, nuanțate in detalii si finalmente încărcate de căldură
sufletească si de expresivitate. Portretele lui Petre Țuțea, Emil Cioran,
Corneliu Baba, Regele Ferdinand, Brancusi, Luchian, Grigorescu, lonel
Brätianu Regele Mihai, Printul Șerban Dimitrie Sturdza, Eugen lonescu,
Soljenițîn, NIchita Stănescu, reprezintă afinități de suflet si de minte cu
aceste personalități remarcabile pentru istoria culturală româneascà
marcată de aceste genii de care posteritatea are nevoie pentru a
le avea drept repere morale si spirituale. In privirile personajelor
desenate artistul surprinde cu acuratețe lumea fiecăruia si stările
sufletesti ce animă subiectul înfățișat. La Cioran vizionarismul,
seninatatea la Grigorescu si Brâncusi, incordarea la George Enescu,
umanitatea si bonomia la Țuțea, demnitatea la Ferdinand si Regele Mihai,
boala la Luchian, mirarea la Noica, veselia si cordialitatea la
Printul Sturdza, meditatia interogativă la Eugen lonescu, onestitatea si
ingândurarea la Corneliu Baba ș.a.m.d. Portetele au un aer grav si solemn,
durabilitate si valoare, râmânind in memoria afectivă a privitorului asemeni
unor efigii, embleme ale unui trecut istoric si cultural memorabile.
Realizarea in plan artistic a portretelor este dublata de predilectia pentru
culoare observată in redarea compozitiilor. Aceste creatii mai libere de
canonul încadrării precum la portret, sunt realizate ca momente de respiro
si emit vibratii armonioase ce trimit gândul in contemporaneitate. Jocul de
culori nu umple pur si simplu golurile spatiului fizic al pinzei ci crează un
dans al luminii si umbrei vâzute din diferite unghiuri si realizate spontan
emanând strälucire si uneori prețiozități cromative vii.
Dacà in portrete exprimarea artistică se desfäsoarà monocrom, picturile
sunt veritabile cosmologii pline de mister si de încărcătură semantică.
Lucrärile prezentate in acest album, fie portrete, fie compozitii
nonfigurative, vin sà completeze imaginea pictorului inzestrat cu o viziune
plastică atestată, ambele abordari dând masura bucuriei de a picta cu o
pasiune exersată si realizatà atât in plan artistic cât si in plan moral si
spiritual."
Dan Pavel - branding specialist
"Pe Christian l-am cunoscut cu mult timp în urma lucrarilor sale…
S-a întâmplat printr-un telefon care m-a onorat și m-a provocat în
egală măsură. Un personaj care dincolo de un talent providențial
știe să fie picant sau smerit, modest sau excesiv de uman, însă își
reazemă vocația pe granița subțire dintre sacerdotal și arta fără
limite. Devenit prin voia altora un fel de artist al nobilimii, nu a
cutezat niciodată să renunțe la aura modestiei care l-a consacrat.
Are o lumina a lui curată și făra niciun fel de pretext al rampei.
Este de o simplitate care sfașie întunericul și se mișcă undeva
între Rasarit și Apus. Un diurn creator care substituie oglinda
punând accente de har pe chipurile celor aleși. Cristian este un hoț
de chipuri condamnabil în contumacie pentru că a îndraznit și
pentru ca a reusit să facă din creion, tuș sau culoare cea mai
spectaculoasă formă de a imortaliza efemerul. Știe cum se
îmbalsămează clipa si a aflat cum poate fi invins timpul în
fărădelegile Artelor. Mucalit sau sobru, acest om se mișcă între
destin și vocație punând suflet acolo unde este de negasit și
punâdu-se pe sine acolo unde este nevoie de prezența lui."
dr. Roxana Păsculescu, critic și istoric de artă
PORTRETUL CA PASIUNE
LA CRISTIAN DRAGOMIRESCU
"Portretul este un gen istoric de mare semnificație în arta plastică,
iar Cristian Dragomirescu se simte în largul său în fața acestei
provocări, reprezentată de portret, căreia i-a dat glas constant de-a
lungul vieții.
Urmărindu-i lui Cristian Dragomirescu creația, consistentă și diversă
în ceea ce privește abordarea figurii umane – remarcăm două direcții
destul de clar definite, așa cum se concretizează ele în viziunea
artistului. Prima direcție este cea a portretelor din realitatea sa imediată
asupra cărora se oprește cu interes și curiozitate umană artistul.
Avem de a face astfel, cu portretul simțit și redat de desenator prin
justețea autenticului; cu certitudine, cel portretizat se va vedea ”ca viu”
ieșit din mâna artistului.
Cel de al doilea traiect este cel al portretului de emoție mai cu seamă,
care îi permite artistului doar în aparență o detașare de model, căci în
străfundurile sale, Cristian Dragomirescu se simte încă mai legat de cel
căruia ar vrea să-i dea o valoroasă și spirituală întruchipare.
Seducător, liric mai cu seamă este părintele aici, în această serie de
portrete, atunci când gustul libertății îi este pe deplin satisfăcut.
Cu o mai mare luciditate se arată artistul în portretele în care, justificat,
corect, total devotat modelului își dorește ca acesta să se recunoască,
să fie mulțumit de imaginea sa, ”în oglindă”, înțelegându-i vanitatea.
Lucrat cu finețe și îngrijire, acest fel de portret capătă pentru
”întregirea” realității, câteodată culoare, alteori importante detalii
vestimentare care țin de personalitatea și de viața celui surprins.
Privirea ușor impresionistă, prin tehnică, dar și prin abordare, apoi,
degajat ludică pe care o are Cristian Dragomirescu când își permite să
surprindă prin portret, personaje intrate în istorie (Regele Ferdinand,
Noica, Cioran, Beethoven), se opune viziunii grave, realiste atunci
când își asumă portretul unui contemporan (Arhimandit Maxim Bădoiu,
Principele Șerban Dimitrie Sturdza, Constantin ”Bebe” Cotimanis).
Prin urmare și tehnica este folosită altfel câteodată, de la o viziune la
alta, în funcție de efectul pe care și-l dorește autorul; uneori, creionul și
tușul, apoi, creioanele colorate sau tehnicile mixte opunându-se picturii.
Evident, privind mulțimea portretelor realizate de Cristian Dragomirescu
îi descoperim acestuia cu claritate, bucuria și pasiunea cu care se
apropie de înțelegerea omului, de recunoașterea talentului, de aprecierea
umanității prin fiecare compoziție în parte."
Dan Puric
Scria undeva Lucian Blaga despre peisajele lui Van Gogh că sunt,
în fond, niște cutremurătoare autoportrete. Căci la o privire mai
atentă n-ai cum să nu observi că tot zbuciumului interior al
pictorului se proiecta în acele priviri sensibile, aruncate atât de
tensionat, naturii.
În cazul portretisticii părintelui Cristian Dragomirescu putem
afirma reversul paradoxalei observații a lui Lucian Blaga
vis-a-vis de peisagistica lui Van Gogh. Căci fiecare portret
reprezintă acea inexplicabilă expresie a puterii sensibile, care
este peisajul sufletesc al omului. Vedem, privindu-le, nu numai
fizionomii reprezentate cu mare talent fiecare în parte în ceea ce
aveau mai tainic, ci și un univers individual, surprins cu un har
aparte, ca și cum, rând pe rând, cei pictați s-ar fi spovedit
părintelui cu acel tremur al ființei care îngenunchiază orgoliul
realității, făcând loc marii arte.
Căci portretistica părintelui Cristian Dragomirescu merge de la
sensibilitatea hai-ku-ului până la dimensiunea simfonică a
sufletului omenesc. Un balans aproape liturgic între a privi și,
mai ales, în a fi priviți de către cei pictați, ca și cum ar spune
„Între noi și voi, privitorii, plutește imponderabil ceea ce numim
noi atât de în grabă: VIAȚĂ.”
Nu poți să nu observi că între cel privit, portretul, și noi, privitorii,
rămâne, parcă, întotdeauna un REST. În acel REST se ascunde
harul părintelui pictor, ca și cum pictându-le sau desenându-le,
ar fi murmurat din vârful pensulei o rugăciune numai de el știută.